În arealul Harghitei sunt cunoscute multe comori ale naturii, dintre care amintim 22 de astfel de locuri; care constituiesc rezervaţii botanice, gologice peisagistice complexe.
Ele se încadrează în trei grupuri, reprezentând cele mai vizate obiective turistice ale Munţilor Harghita:
Mlaştini eutrofe (de şes):
În lunca Oltului şi a Mureşului se înşiră o mulţime de mlaştini de şes, ca: Valea de Mijloc şi Varşaves de la Tuşnadu Nou, Grădina Mestecăniş de la Tuşnad Sat, Beneş şi Micul Cemo de la Vrabia, Borşaroş de la Sâncrăieni, mlaştina de După Luncă de la Voşlobeni, mlaştina Băii Ozunca şi cea de la Poiana Harghitei de pe pârâul Tolvaioş. Aceste mlaştini de şes au păstrat a serie de plante relicte din ultima epocă glaciară (Würm), cum sunt: Mesteacănul pitic (Betula humilis), Salba pitică (Euonymus nana), Cununiţa (Spiraea Ulmifolia), Bulbuci (Trollius Europeus), Iarba cenuşii (Ligularia Sibirica), Bibilica (Fritillaria meleagris), etc.
Dintre mlaştinile eutrofe Beneşul (644 m) de la Vrabia este cel mai mare. Se întinde pe ambele maluri ale Oltului. Din suprafaţa sa de 300 ha, numai 4 ha sunt ocrotite. Populaţia sa de plante rare este foarte variată, dintre care cel mai de seamă este Primula farinosa, varietatea de culoare roză-mov a ciubăţicăi cucului, care apare sporadic şi în Varşaves sau in Micul Cemo.
Mlaştina Borşaroş (651 m) în centrul localităţii Sâncrăieni, pe malul drept al Oltului, este declarată rezervaţie botanică încă din anul 1935. S-a format ca Beneşul, pe depunerile de ocru (rugina borvizului). Păstrează multe plante glaciare, printre care cel mai de seamă este mestecănaşul (Betula Humilis) şi muşchiul polar (Meesa hexastica), a cărei limită de răspândire, cea mai sudică din Europa, este mlaştina Borşaroş. Plantele minunate ale mlaştinei au fost identificate şi cercetate de cel mai mare botanist maghiar, Nyárádi E. Gyula.
Deşi nu se află în lunca Oltului, Poiana Harghitei (760 m) în amonte de cu 5,5 km de Băile Chirui, pe valea Tolvaioş aparţine tot grupului de mlaştini eutrofe, formate pe depuneri de ocru. Pe lângă planta insectivoră roua cerului (Drosera Anglica), comoara mlaştinei este Saxifraga hirculus, o plantă galbenă, firavă, „pietrivoră", care din mlaştinile de lângă Olt este pe cale de dispariţie. Mlaştina a fost descrisă de prima-oară de profesorul geolog al universităţii Cluj, Anton Koch, în anul 1912.
Mlaştini oligotrofe (de munte)
Al doilea grup de rezervaţii formează mlaştinile oligotrofe sau tinovurile de munte. Populaţia lor de plante endemice relicte ne aminteşte de tundrele zonei boreale ale globului, fiind formate din plante insectivore ca roua cerului (Drosera în trei varietăţi), sau altele ca: rozmarin ruginiu (Andromeda Polifolia), coacăze de tinov (Vaccinium Oxyccocos, nu este comestibil), vuietoarea (Empetrum Nigrum, este uşor de confundat cu coacăzele obişnuite, este halucinogen), bumbăcăriţa (Eriophorum Vaginatum) pini pitici de pădure (Pinus Sylvestris), precum şi afinele (Vaccinium Mytrillus) împreună cu merişorul (Vaccinium Vitis Idaea), cu iarba cenuşii (Ligularia Sibirica) şi multe altele. Aceste tinovuri sunt turbării înalte, formate în interiorul unui crater stins.
Tinovul Luci: creasta Harghitei de Sud (1050 m), în apropierea Băii Puturosu de Sântimbru, este cea mai mare turbărie de munte din ţară, lungimea ei fiind de 4 km, lăţimea de 3 km (1200 ha). Grosimea maximă a stratului de turbă este de 5,4 m. Craterul Luci este drenat de valea pârâului Cormoş. Este renumit în special după populaţia mestecănaşului pitic (Betula Nana), care este un arbuşt de doar 60 cm înălţime. Atenţie! A nu e confunda cu mestecănaşul obişnuit (Betula Humilis), care este tot un arbuşt de tundră, la noi fiind o plantă ocrotită de legi. Ambele apar în tinovul Luci, dar mestecănişul pitic, chiar aici are limita sa de răspândire cea mai sudică din Europa.
In Harghita de Nord, în craterul Ostoroşului, la izvoarele pârâului Şicasău se ascunde Lacul Dracului, turbărie înaltă, cu întindere de 5 ha. Are aceleaşi plante relicte ca şi semenii săi mai mari, fiind însă lipsit de cele două mesteceni, Betula Humilis şi Betula Nana. Este un tinov, care în timpul topirii zăpezii şi cu ocazia ploilor abundente de vară se transformă într-un lac, care după câteva zile dispare. De aici provine denumirea sa: Lacul Dracului.
Cel mai vestit dintre toate, este Tinovul Mohoş cantonat în craterul geamăn al Lacului Sf.Ana, în caldera Ciomatului. Se află la o altitudine de 1050 m, are formă rotundă, suprafaţa lui fiind de 80 ha. Stratul de turbă din interiorul său este de 10 m grosime. Pârâul Roşu drenează apele tinovului; astfel, din vechiul lac al craterului Mohoş au rămas cca. 20 de oglinzi de apă de culoare bordo, mici, întunecoase, misterioase, fermecătoare. În jurul lor trăiesc cu abundenţă plantele glaciare, relicte de tundră (Drosera Rotundifolia, -Obovata şi -Anglica, Vaccinium Oxycoccos, Empetrum Nigrum, Andromeda Polifolia,Eriophorum Vaginatum, 20 de specii de muşchi etc.) împreună cu mesteceni (Betula Pendula), şi pinul de pădure (Pinus Sylvestris) atrofiaţi, datorită solului sărac în humus, umed şi rece al „tundrei Mohoşului". Atenţie! In Mohoş nu există mestecănaş şi iarba cenuşii (Ligularia Sibirica). Tot ce se vede este mesteacăn obişnuit, nedezvoltat la înălţimea portivită.
Tinovul Buffogó: se află la picioarele nordice ale Muntelui Puturosu de la Băile Balvanyoş. Este miniatura Tinovului Mohoş, cu aceleaşi plante relicte de tundră, cu mesteceni albi, şi iarba cenuşii. Este cea mai idilică, prietenosă turbărie dintre toate.
Rezervaţii de altă natură:
În această categorie intră Stânca Şoimilor de la Tuşnad Băi, la o altitudine de 824 m. Ea găzduieşte pe o arie de 0,75 ha vulturica lui Teleki (Hieracium Telekianum), o plantă extrem de rară. (A nu se confunda cu lăptucul oii, Telekia Speciosa!)
Poiana Narciselor (850 m) se întinde pe Lazul Vlăhiţei pe o suprafaţă de 300 ha. Este una dintre poienile de narcise cele mai fermecătoare din ţară. Densitatea narciselor de origine mediteraniană (Narcissus stelaris) atinge 180-200 fire pe metru pătrat.
Cheile Vârghişului: s-au format intre Vf.Mal şi platoul Tiba în calcare jurasice, la contactul Mţii-lor Harghita cu Mţii Perşani. Zona carstică are o lungime de 4 km. Este accesibil din comunele Vârghiş (12 km), Mereşti (6 km), de la Băile Chirui şi Selters (14 km).
Pârâul Vârghiş are două albii, una de suprafaţă şi una subterană. O parte din apele sale dipare într-o dolină şi iese cu 2 km aval într-un izbuc. În timpuri secetoase albia de la suprafaţă rămâne uscată. De-a lungul cheilor pe ambele părţi se află multe peşteri, aşezate în patru nivele, ca: Gaura Tătarului, Şura Cailor, Peştera Urşilor, Şura de Piatră, Peştera de Bronz, şi cea mai de seamă: Peştera Orbán Balázs. Este cea mai mare peşteră din judeţ, având lungimea de 1100 m, cu o denivelare de 60 m, populată de lilieci. Se vizitează numai cu însoţitor, conducător expert. Aceste peşteri de multe ori în istorie au fost locuri de ascunziş pentru populaţia locului, cu ocazia atacurilor hoardelor turco-tătare. În vremurile preistorice au fost locuite de omul primitiv, iar în perioadele glaciare au adăpostit ursul de cavernă (Ursus Spelaeus).
Perla Ciomatului, Lacul Sfânta Ana este rezervaţie complexă. Fiind singurul lac vulcanic din Europa de Est, care şi-a păstrat intergitatea şi forma originală, reprezintă punctul de cea mai mare atracţie turistică din judeţ. În documente scrise apare pentru prima dată în anul 1349. Se află la o altitudine de 944 m, având circumferinţa de 1,75 km, suprafaţa de 19,50 ha, adâncimea maximă de 7,2 m şi 786000 mc volum de apă. Nu are izvor, îşi completează apele numai din precipitaţiile atmosferice şi nu are nici drenaj. Apa lacului este săracă în componenţi minerali, având o concentraţie de săruri minerale de numai 0,0032 mg/l. Pe fundul cuvetei lacustru există un strat de mâl negricios de 2-3 m grosime, care provine din resturile focului de pădure ce a avut loc în anul 1946, şi care au fost ulterior spălate de ploi de pe versanţii craterului în lac. Împrejurimile lacului sunt un loc de pelerinaj pentru localnicii catolici din satele vecine. Pe malul nordestic al lacului este înălţată o capelă în cinstea Sfintei Ana, cinstită prin secolele X – XIV ca ocrotitoarea minerilor. Anual se sărbătoreşte hramul capelei, în ziua Anei, la 26 iulie, când se adună la slujba religioasă mulţi enoriaşi catolici.
Peştera Puturosu de Turia: „tinda iadului" după scriitorul Jókai Mór (Romanul: Cetatea Bálványos) este obiectivul faimos al masivului Puturosu, atestat documentar încă din anul 1344 (Bydus Hyg), care se deschide la o înălţime de 1052 m în versantul sudic al măgurii Büdös (Puturosu). Vechea galerie de sulf este cea mai mare mofetă uscată din toată Europa, emanând zilnic 3000 mc de gaze mofetice, sulfuroase. Limita vieţii şi morţii se distinge pregnant pe pereţii peşterii, fiind identică cu limita superioară a crustei de sulf galben, precipitat şi cristalizat din gaze vulcanice solfatare. Pe poteca turistică cu marcaj de punct albastru se înşiră în continuare Peştera cu Alaun, Cimitirul Păsărilor şi Peştera Ucigaşă Toate au fost odinioară galerii pentru exploatarea sulfului, necesar fabricării prafului de puşcă. Între secolele XIV – XVIII localitatea Turia era privilegiată de domnitorii Transilvaniei (Bocskai I. Bethlen G. şi împărăteasa Maria Tereza) în mineritul sulfului.
Baia cu Alaun sau Baia Apor: (azi Izvoare Tămăduitoare) este rezervaţia geologică cu cele mai rare ape minerale de pe Pământ. Se află în apropierea Hotelului Grand (fotul Hotel Carpaţi sau Sanatoriu), în apropierea şoselei ce coboară la Băile Bálványos. În această mică vale stearpă (o falie), se află mici izvoraşe clocotitoare, ce conţin pe lângă alaun, şi acid sulfuric, extrem de rar întâlnit în natură. Gustul apei este acrişor, nu este de băut, distruge mucoasele organelor interioare; însă constituie un leac excelent pentru boli reumatice. Astfel de ape există numai în statul Tenesse (SUA) şi pe insula Iava.
Autor: Zsigmond Enikő